Degradarea continuă a habitatelor naturale şi ameninţările la adresa anumitor specii constituie o preocupare primordială a politicii de mediu a Uniunii Europene (UE). Obiectivul prezentei directive, denumită Directiva „Habitate”, este să contribuie la menţinerea biodiversităţii în statele membre, definind un cadru comun pentru conservarea habitatelor, a plantelor şi a animalelor de interes comunitar.

Directiva „Habitate” instituie reţeaua Natura 2000. Aceasta este cea mai vastă reţea ecologică din lume. Ea este compusă din arii speciale de conservare desemnate de statele membre în temeiul prezentei directive. Reţeaua include şi ariile speciale de protejare instituite în temeiul Directivei „Păsări” 2009/147/CE.

Anexele I şi II la directivă conţin tipurile de habitate şi de specii a căror conservare necesită desemnarea unor arii speciale de conservare. Unele dintre acestea sunt definite ca tipuri de habitate sau specii „prioritare” (pe cale de dispariţie). Anexa IV enumeră speciile de animale şi plante care necesită o protecţie mai strictă.

Desemnarea ariilor speciale de conservare se face în trei etape. Urmând criteriile stabilite în anexe, fiecare stat membru alcătuieşte o listă a siturilor care adăpostesc habitate naturale şi specii de animale şi plante sălbatice. Pe baza acestor liste naţionale şi de comun acord cu statele membre, Comisia adoptă o listă a siturilor de importanţă comunitară pentru fiecare dintre cele nouă regiuni biogeografice ale UE (regiunea alpină, regiunea atlantică, regiunea Mării Negre, regiunea boreală, regiunea continentală, regiunea macaroneziană, regiunea mediteraneană, regiunea panonică şi regiunea stepică). În termen de cel mult zece ani de la selectarea unui sit ca sit de importanţă comunitară, statul membru în cauză desemnează acest sit drept arie specială de conservare.

În cazul în care Comisia consideră că un sit care adăposteşte un tip de habitat natural sau o specie prioritară a fost omis dintr-o listă naţională, directiva prevede iniţierea unei proceduri consultative bilaterale între Comisie şi statul membru respectiv. Dacă rezultatul consultării este nesatisfăcător, Comisia poate propune Consiliului să selecteze situl respectiv ca sit de importanţă comunitară.

În ariile speciale de conservare, statele membre iau toate măsurile necesare pentru a garanta conservarea habitatelor şi pentru a evita deteriorarea acestora, precum şi perturbările semnificative ale speciilor. Directiva prevede posibilitatea unei cofinanţări a măsurilor de conservare de către Comunitate.

 

Statelor membre le revin, de asemenea, următoarele obligaţii:

să încurajeze gestionarea acelor caracteristici ale peisajului pe care le consideră esenţiale pentru migrarea, răspândirea şi schimbul genetic al speciilor sălbatice;

să instituie un sistem de protecţie riguroasă a anumitor specii de animale şi plante ameninţate (anexa IV) şi să evalueze avantajele reintroducerii acestor specii pe teritoriul lor;

să interzică utilizarea oricărei metode neselective de prelevare, capturare sau ucidere pentru anumite specii de plante şi animale (anexa V).

O dată la şase ani, statele membre prezintă un raport privind măsurile pe care le-au luat în vederea aplicării directivei. Comisia urmează să întocmească un raport de sinteză pe baza acestor rapoarte.Anexele la prezenta directivă au fost modificate pentru a ţine cont de diversitatea biologică a statelor care au aderat la UE în 2004 şi în 2007. Extinderea a adus noi provocări pentru biodiversitate, precum şi noi elemente, inclusiv trei noi regiuni biogeografice (regiunea Mării Negre, regiunea panonică şi regiunea stepică).Reţeaua Natura 2000 reprezintă astăzi în jur de 18 % din teritoriul terestru al UE.